Înşelatul

Înşelatul e nasol. Nasol rău.

Lumea ta se prăbuşeşte pur şi simplu. Doar pentru că ai crezut cu adevărat în ceva/cineva şi ţi-ai format o realitate care de fapt nu există.

Şi e nasol. Yep. E o treaba dată naibii rău de tot.

Dar ce faci atunci când nu te înşeală nimeni?Adică atunci când te înşeli singur? Tu pe tine însuţi.

Care este reacţia normală atunci când tu te trădezi crezând în ceva ce tot tu ţi-ai asumat?

Când tu vezi mai mult în anumiţi oameni iar ei văd prea puţin sau poate nimic?

Cât de repede poţi să treci peste atunci când eşti înşelat într-o relaţie şi cât de repede poţi să treci peste atunci când te înşeli singur?

Este la fel de rău? 

Eu cred că e ca şi cum te apuci să-ţi croieşti singur un drum printr-o speranţa idioată şi ajungi să te rătăceşti croindu-ţi propriul drum. Pe care tu ar trebui să-l ştii, să-l stăpâneşti..Doar e drumul tău.

Nu e mai nasol să te pierzi pe tine în defavoarea, tot a ta??

Când te înşeală celălalt poţi să dai vina puţin pe tine că ai avut încredere sau poţi să treci peste celălalt cu un buldozer şi să-l trimiţi de unde a venit.

Dar când te înşeli tu pe tine... Atunci ai dat de naiba. Cum ajungem să ne minţim singuri?

Şi ce fel de maşinărie ar trebui să folosim ca să trecem peste noi înşine?

Şi de ce oamenii nu văd în jurul lor decât persoane care nu le vor face vreun bine cu adevărat vreodată?

Nu e normal să ne înconjurăm mereu cu oameni mai...buni, să zicem, decât noi tocmai pentru a avea ce învăţa? Decât să ne înconjurăm cu oameni care nu înseamnă prea mult, doar ca să ne simţim superiori?

Superioritatea asta nu pare a aduce nici o folosinţă. E ca şi cum ai rămâne în acelaşi loc toată viată. Nimic nu se schimbă. Devii un copac. Şi atunci toate păsările vor sta pe tine...Cu nevoile fiziologice de rigoare...

Şi, desigur, păsările îşi iau zborul. Copacul rămâne şi aşteaptă prima ploaie să-l cureţe. Îndură furtuni şi viscole. Sigur, asta îl face măreţ, faptul că rezistă. Şi are şi momentele de glorie atunci când înfloreşte... Dar oare tot nu-i mai bine să fim păsări călătoare şi să cunoaştem decât să fim doar un alt copac?

Şi oare nu-i mai bine, să ne cunoaştem atât de bine încât să nu ne mai înşelăm singuri ?
Şi să vedem mai mult decât copaci ?

Care este alegerea general valabilă şi corectă în viaţă? Liberi şi sinceri sau prizonieri şi mincinoşi?